Principiul Sare reprezintă materia într-o formă completă, fără diviziune. Simbolul principiului sării - linia orizontală în cercul infinit - reprezintă timpul, limitarea și viața în contextul spiritului etern.

         Sarea este cel mai dens și fix dintre cele trei principii de bază şi este corpul de materie fizică densă care acționează ca purtător, ancoră sau vehicul pentru celelalte două principii.

Din Prima Materia se naște Sarea primordială/Mama misterioasă și Nitrat/Tatăl misterios. Din aceste două principii celeste se nasc cele patru elemente: pământ, apă, foc și aer.

Principiul Sare este format din esența combinată a celor două elemente materiale grele și dense: Apa și Pământul.

“Cele 4 elemente Foc, Aer, Apă şi Pământ reprezintă instrumentul care va regenera, va înnobila cele Trei Principii ale Elixirului, pe care spagiriştii le numeau: Sare, Sulf şi Mercur. A nu se confunda cu elementele chimice cu acelaşi nume. Cele Trei Principii vor fi, la rândul lor, viitorul vehicul al elixirului.” Toni Cceron

 Echivalentul fizic al Nitratului/Tatăl misterios este salpetru - azotat natural de sodiu, de potasiu, de calciu, de amoniu, folosit ca îngrăşământ mineral în industrie.

Există o diferență între Sarea Celestă și Principiul Sare. Sarea Celestă reprezintă energia feminină celestă, adică universală. Principiul Sare reprezintă un principiu uman al sării celeste, reprezintă Omul, cel ce unește Cerul și Pământul, este principiul unificator uman.

Simbolul cosmic este Oul cosmic, la care creația a fost incheiată. În alchimie asociem fără îndoială această stare a materiei drept sare alchimică. Sarea este simbolul corpului fizic și este forța constrictivă, afișând procesul de condensare și cristalizare în chimie. Aici spiritualul se manifestă prin oferirea unei haine fizice. Acum, în sfârșit, putem vedea rezultatul acțiunii circulatorii a „cum este sus, așa este jos”.

Simbolul sării este considerat în general neutru nici pozitiv, nici negativ. Cu toate acestea, atunci când avem de-a face cu calitățile universale, veți descoperi că polaritățile și semnificația substanței sunt schimbate. Este la fel ca diferența dintre mecanica cuantică și fizica mondenă. Legile a ceea ce se numește lumea macrocosmică nu se aplică particulelor de energie tratate în mecanica cuantică.

Oricine este familiarizat cu Qabalah va realiza că această atribuire a neutralității și a polarității se potrivește perfect cu triunghiul suprem.

Principiul Sare este extras și din plante si minerale prin calcinări repetate, ardere până când toată materia organică a fost vaporizată și nu rămâne decât o cenușă albă, care este mineralul conţinut. Întregul proces de calcinare, sau de reducere a unei substanțe în cenușă, este cel folosit în prepararea cenușii minerale alchimice, sau bhasmas, din medicina ayurvedică.

Practicile alchimice nu se limitează doar la medicina ayurvedică; această cenușă minerală alchimică sau oxizi sunt utilizaţi şi în sistemul Unani, partea greco-arabă a medicinei tradiționale, fiind cunoscuţi sub numele de Kushtajat sau, literalmente, substanțe care au fost ucise prin ardere. Cenușă în cenușă și praf în praf, spune vechea zicală biblică.

Principiul Sare este Corpul, Materia, care apare în tot ceea ce se depune în particule de natură solidă, este ceea ce precipită, ceea ce cristalizează. Prin calcinare şi cristalizare, principiul Sare va fixa energiile invizibile şi subtile dându-le o rădăcină minerală pură, o formă.

El se opune alterării. Substanţele minerale leagă celelalte două principii. În plantă, acest proces are loc în rădăcini. La om, el se manifestă în gândire. Reprezintă constatarea unei stăride fapt, a unui bilanţ.

Sărurile minerale provenite din regnul vegetal sunt mult mai uşor de asimilat pentru organismul nostru decât mineralele provenite direct din regnul mineral. Vegetala este hrana de bază a omului; apetitul este mult mai ridicat la vederea unei grădini de zarzavaturi decât în faţa pietricelelor sau chiar a animalelor.

La nivel fizic Principiul Sare permite o însămânţare a fiinţei, o creştere în general, produce efecte  bactericide şi antitoxidante care vor favoriza autoapărarea organismului, precum şi bunul mers al schimburilor metabolice. Prin sărurile solubile, planul fizic și subtil se reînnoieşte. Pasărea Phoenix renaşte pornind tocmai de la săruri.  

Există o diferenţă de asimilare în functie din regnul din care provine Principiul Sare. De exemplu, un ion de calciu provenit de la un mineral şi unul provenit de la o plantă, chiar dacă din punct de vedere chimic sunt identice, sunt totuşi asimilate în mod diferit. Organismul uman va găsi o energie superioară şi o asimilare mai uşoară în sărurile provenite din vegetale. Vegetalul şi mişcarea sa rămâne alimentul-remediu prin excelenţă, dar nimic nu ne împiedică ca în anumite patologii precise şi care acţionează punctual, să-i asociem minerale în doze foarte mici.

Prea multe aspecte ale regnului mineral există în invizibil, de aceea trebuie să fim prudenţi în utilizarea lor, cu atât mai mult cu cât nu cunoaştem modul lor de elaborare.

Este de preferat să avem încredere în gama metalelor vegetabilizate, metale aliate plantelor cultivate în biodinamică, precum şi algelor, care sunt bogate în săruri minerale.

În această ordine de idei, nu trebuie să se confunde substanţele spagirice cu substanţele alchimice, pentru că acestea din urmă rămân legate de procesul personal al lucrătorului. Alchimia este, într-adevăr, un proces interior care nu-l priveşte decât pe acesta iar produsele, pe care le poate obţine, sunt în general rezervate propriei sale folosinţe sau eventual anumitor apropiaţi ai săi, deoarece acestea sunt prea mult orientate şi impregnate de el însuşi.

Sarea era principiul fixității (neacțiunii) și al incombustibilității.  

Sarea este elementul pământesc, reprezentând sărurile vegetale extrase din cenușa calcinată a corpului plantei. Sarea reprezintă Corpul unui lucru. Este recipientul pentru energiile lui Mercur și Sulf. Sarea conține elementele Apă și Pământ. Recepția influențelor Sufletului care sunt transmise prin spirit are loc prin elementul Apă. Din punct de vedere chimic, această energie neutră rezidă în sărurile materialelor de laborator, atât solubile, cât și insolubile.

P A R A C E L S U S (1493-1541):  Sarea a jucat un rol în alchimie ca „corp” fizic care rămâne după ardere, substanța corporală care supraviețuiește morții pentru a reinaugura o nouă viață. Era atât „corupție, cât și conservarea împotriva corupției” (Dorn); atât „ultimul agent al corupției”, cât și „primul agent din generație” (Steeb).

Ca atare, sarea alchimică funcționează ca punct de sprijin al morții și al revigorării. Ideea că agentul, instrumentul și pacientul procesului alchimic nu sunt entități separate, ci aspecte ale unei singure realități prefigurează semnificația acordată în acest studiu „problemei ermetice a sării”. Așa cum în chimie o sare poate fi definită ca produsul unui acid și al unei baze, din punct de vedere alchimic, sarea este soluția integrală a polarităților primordiale întruchipate în mineralul simbolic al cinabrului (HgS), sarea sulfului și mercurului.

În alchimia lui René Adolphe Schwaller de Lubicz (1887-1961), sarea formează echilibrul între o funcție activă (sulf, divinitate, peras) și rezistența ei pasivă (substanță mercurială, prima materia, apeiron), aspecte care sunt prezente latent, în unitatea primordială (pre-polarizată), dar cristalizată în existență fizică ca „sare”. Cu conceptul lui Schwaller, avem de-a face cu o conjunctură dintre metafizic și proto-fizic. După cum se va vedea, totuși, acest lucru este inerent și în organism ca punct de sprijin al morții și al palingenezei.

 SALT, SALVARE, BALSAM

Pentru a înțelege natura sării alchimice trebuie mai întâi să înțelegem natura sării comune. Şi ne dăm seama că sarea nu este obișnuită; ca multe lucruri de zi cu zi, sarea ne este atât de familiară încât particularitatea ei singulară este luată de la sine înțeles. Visser, într-un studiu extraordinar al elementelor unei mese obișnuite, încapsulează în mod adecvat domeniul cultural al sării în următoarele cuvinte:

“Sarea este singura rocă consumată direct de om. Corodează, dar păstrează, se usucă, dar este smulsă din apă. Ea l-a fascinat pe om de mii de ani nu numai ca substanță pe care o prețuia și era dispus să muncească pentru a o obține, ci și ca generator de sens poetic și mitic. Contradicțiile pe care le întruchipează nu fac decât să-i intensifice puterea și legăturile sale cu experiența sacrului.”

Semnificația cuvântul sare si istoria sării în civilizație

Un articol de AFRODIT NĂSCUT ÎN SARAMURĂ

Limbile europene derivă cuvântul „sare” din proto-indo-european *sāl- (*sēl-) reflectat direct în latină ca sal, „sare, apă sărată, saramură; savoare intelectuală, înțelepciune”, în greacă ca hals, „sare, mare” (cf. galez halen) și în proto-germanică ca *saltom (veche engleză sealt, gotic salt, germană Salz). Pe lângă referentul său mineral, sal dă naștere și la o serie de cuvinte înrudite care ajută la cristalizarea nuanțelor sale semantice și simbolice ulterioare. Saltus, saltum, „sărit”, derivă din verbul salio „sărit, săriți, săriți sexual”, de unde Saliī, „preoții lui Marte” din „riturile primitive (practic universale) de dans sau sărituri pentru încurajarea recoltelor” ; saltāre, „dans”, salmo, „somon” (pește sărind), (in)sultāre, („insultă”, literal „sară pe, înăuntru”; la figurat „batjocă, provoca, trece la acțiune”) toate din indo-europeanul *sēl- „înainte, pornire sau ieșire”, de unde grecescul ἁλλομαι, άλτo, ἁλμα (hallomai, halto, halma), „salt”; sanscrită ucchalati (*ud-sal-), „începe”.

Important pentru concepția alchimică, alături de „salt” se găsesc semnificațiile la rădăcina engleză „salve” (balsam, balsam), derivat din indo-europeanul *sel-p-, *sel-bh- și dând ridicare la Cyprian elphos (unt), salbōn gotic, sealfian engleză veche; în latină: salus, „sănătos, sănătate, siguranță”; salūbris, „sănătos, sănătos”; salūtāre, „păstrați-vă în siguranță, doresc sănătate, salută”; salvus, „sigur, sunet”; salvēre, „să fii sănătos”; salvē, ‘bună!’; cf. de asemenea *sēl-eu-; Avestan huarva, „întreg, nevătămat”; Sanscrită sarva-, sarvatāti, „suneteme” și greacă ὁλοειται, ὁλος (holoeitai, holos), „întreg”. Aceste semnificații sunt conectate în continuare la solidus, sollus, sōlor, cu un sens ultim de „adunare, compactare”, deci „soliditate”.

Pe lângă aspectul său salvific, balsamic și holistic, care trebuie privit ca semnificația cea mai centrală a percepției alchimice, semnificația sării atât ca „salt” cât și ca „soliditate” trebuie de asemenea recunoscută ca integrală. Se referă în special la concepția lui Schwaller despre sare ca nucleu fix nepieritor (solidus) privit ca mecanismul ascuns care stă la baza „salturilor” ontologice sau mutațiilor evoluției vizibile (contra dictonului aristotelic, natura non facit saltum, „natura nu continuă printr-un salt'). Pentru Schwaller, salturile aparent deconectate ale mutației biologice sunt de fapt legate de o armonie ascunsă bazată pe nucleul alchimic salin.

Deși intenția acestui studiu este de a explora semnificația mai profundă a sării în lucrarea lui Schwaller de Lubicz - configurat alchimic ca determinant al formei unei entități - o serie de studii au subliniat rolul crucial al sării ca model important al civilizaţie. Probabil cel mai timpuriu punct de plecare pentru aceasta este faptul că sarea se ridică la o importanță deosebită odată cu apariția unei economii agricole. Aportul de sare, legat inițial de sânge și carne, a trebuit să fie suplimentat.  

Când omul a învățat prima dată folosirea sării este învăluită în negura celui mai îndepărtat trecut. Paralel cu ignoranța grecilor antici cu privire la condimente, indo-europenii originari și popoarele vorbitoare de sanscrită nu aveau niciun cuvânt pentru asta. Această aparentă lipsă de poftă de sare la oamenii timpurii ar fi putut fi rezultatul dependenței lor de carnea crudă sau prăjită. Mai târziu, când odată cu invenția fierberii s-a redus conținutul de sodiu al cărnii și când trecerea la o economie agricolă a introdus legumele în cantități tot mai mari, clorura de sodiu a devenit o nevoie de bază pentru a asigura un aport adecvat de sodiu și, mai important, pentru a contrabalansa. conținutul ridicat de potasiu al plantelor. 

Istoricul mărfurilor arată că sarea nu a fost întotdeauna o resursă ușor disponibilă cum este astăzi; au trebuit să se lupte pentru ea; a necesitat efort și ingeniozitate (poate chiar inteligență). A creat comerț și război; a fost folosită ca salariu si exploatată ca impozit. Sarea nu a avut actualul stigmat de a fi nesănătoasă în exces (o problemă simptomatică a excesului modern). Dimpotrivă, sarea era de obicei un semn de privilegiu și prestigiu. „Sarea ca vorbirea este în esență semiotică”. „Ca atare ar putea transmite o varietate de semnificații, dintre care cea mai clară în timpurile timpurii a fost distanța socială: gătit înalt, gătit scăzut, deasupra și sub sare”. Considerații precum acestea ajută la contextualizarea multor valori antice din jurul sării, dintre care unele au devenit proverbiale. În Noul Testament, de exemplu, dar și în alte părți, împărțirea sării (adesea cu pâine la masă), a reprezentat o legătură profundă de încredere, de solidaritate comunală, în timp ce vărsarea ei a fost considerată o grea greşeală. Într-adevăr, dacă sarea ar fi fost la fel de disponibilă pentru exploatarea liberală ca astăzi, astfel de implicații etice și sociale nu ar avea nicio greutate.

Majoritatea semnificațiilor sociale ale sării reflectă cea mai profundă valoare funcțională a sa ca şi conservant. Așa cum sarea păstrează intactă integritatea plantelor și a cărnii, tot așa s-a văzut că sarea păstrează integritatea unui grup de oameni împreună. Ca substanță de prestigiu care putea păstra hrana până la moartea iernii și lega oamenii în solidaritate comunală, sarea era foarte apreciată; în timpul romanilor, sarea a devenit chiar o formă de monedă, de unde cuvântul nostru „salariu” (din latinescul salārium, „bani de sare”) după obiceiul roman de a plăti soldații cu bucăți de sare comprimată (de unde și sintagma: „a merita sare'). Datorită caracterului său integrator, sarea face legături complexe . În mod paradoxal, totuși, cu cât se încearcă mai mult să se pună sare într-o manieră strict rațională, cu atât contradicțiile pe care le întruchipează abundă.

„Există păreri total diferite cu privire la sare” scrie Plutarh (c. 46–120 e.n.), care păstrează o serie de credințe contemporane, inclusiv punctul de vedere conform căruia sarea posedă nu numai calități de conservare, ci și putere animatoare și chiar generatoare. Unii includ sare printre cele mai importante condimente și materiale vindecătoare, numind-o adevăratul „suflet al vieții” și se presupune că are puteri atât de hrănitoare și de însuflețire, încât femelele șoarecii, dacă ling sare, rămân imediat gestante.

Gândiți-vă, de asemenea, dacă această altă proprietate a sării nu este prea divină […] Așa cum sufletul, elementul nostru cel mai divin, păstrează viața împiedicând dizolvarea corpului, la fel sarea controlează procesul de degradare. Iată de ce unii stoici spun că scroafa de la naștere este carne moartă, dar că sufletul este implantat în ea mai târziu, ca sarea, pentru a o conserva […] Vasele care transportă sare cresc un număr infinit de șobolani pentru că, potrivit unor autorități, femela concepe fără coitură lingând sare.

Legătura sării cu sufletul, un balsam pentru corp, va fi explorată mai detaliat atunci când vor fi examinate contextele alchimice ale salinității. Pe de altă parte, puterea sa fertilizantă, generatoare, se compară evident cu capacitatea cunoscută a sării de a stimula creșterea pământului – o funcție de dospire extinsă la rolul apostolilor în Evangheliile creștine: „Voi sunteți sarea pământului”.  Și totuși, prea multă sare va face pământul steril.

În vremuri străvechi, printre israeliți se făceau jertfe zeilor cu sare: „cu toate darurile tale să oferi sare”, însă fără sare la greci: „ținând seama până astăzi de obiceiurile anterioare, se prăjesc în flacără măruntaiele în cinstea zeilor fără a adăuga sare”. Preoții egipteni preferau sarea gemă în sacrificii ca fiind mai curată decât sarea de mare; și totuși „unul dintre lucrurile care le sunt interzise este să pună sare pe masă”;  ei „se abțin complet de la sare din punct de vedere religios, chiar își mănâncă pâinea fără sare”.  Deși egiptenii „nu au adus niciodată sare la masă”, Pitagora, care conform tradițiilor doxografice studiate în templele egiptene, ne spune că: “Ar trebui adusă la masă pentru a ne aminti ce este corect; căci sarea păstrează tot ce găsește și ia naștere din cele mai pure surse, soarele și marea.”

Înțelegerea sării ca produs al soarelui și al mării, adică al focului și al apei, al ouranosului și al oceanului, atinge implicațiile sale esoterice și cosmologice mai largi, care nu erau toate specifice lui Pitagora. Aceste aspecte devin centrale în alchimie, unde, după cum se va vedea, sarea acționează ca o legătură pământească între foc (soare) și apă (mare), substanța arcană ale cărei ambiguități evidente provin din rolul său de întruchipare și joncțiune a contrariilor: puritate și impuritate, eros și vrăjmășie, umezeală și uscăciune, fertilitate și sterilitate, dragoste și ceartă. Un lucru pe care discuția de față despre aspectele mitologice și istorice ale sării speră să-l sublinieze este că niciuna dintre aceste idei nu se naște cu adevărat din speculații sau abstracție, ci mai degrabă, toate sunt strâns legate de fenomenologia de bază a substanței în sine.

Mai presus de toate, sarea este ambiguă. În timp ce unele dintre aceste ambiguități pot fi atribuite neuniformității surselor și în timp ce unele puncte de contradicție pot fi clarificate la o examinare mai atentă (vederi negative egiptene despre sare, de exemplu, par să se aplice în principal perioadelor de post ritual), acest lucru nu eclipsează sensul general că sarea, prin însăși natura sa, sfidează definiția strictă.

Sfârşitul articolului de AFRODIT NĂSCUT ÎN SARAMURĂ

Articol SPUMA TAIFUNULUI

Din numeroasele surse antice care descriu natura sării se ajunge la punctul de vedere că efectul picant al acesteia se extinde dincolo de senzația de pe limbă.  Sarea stimula nu numai apetitul, ci și dorința în general. Și pentru că dorința polarizează impulsul religios mai mult decât orice altceva – o cale de eliberare pentru unii, o piedică pentru alții – este de înțeles de ce egiptenii, conform lui Plutarh, „fac ca un punct central al religiei să se abțină complet de la sare”. În egală măsură, se poate înțelege cum sarea, ca afrodisiac, a fost legată în mod specific de cultul Afroditei, zeița dorinței prin excelență. După cum notează Plutarh, natura stimulativă a erotismului evocată de feminin este exprimată folosind însuși limbajul sării: Din acest motiv, poate, frumusețea feminină se numește „sărată” și „picantă” atunci când nu este pasivă, nici neclintită, ci are farmec și provocare. Îmi imaginez că poeții au numit-o pe Afrodita „născută din saramură” […] făcând aluzie la proprietatea generativă a sării.

Plutarh se referă la o tradiție păstrată de Hesiod, care va fi analizată acum, dar înainte de a fi examinată originea zeiței „născute în saramură”, este demn de remarcat faptul că propriul nostru limbaj păstrează încă această asociere profundă între sare și frumusețea provocatoare. Cuvântul Sal din latină se află, fonetic și semantic, la rădăcina unor cuvinte precum salsa și sos (ambele însemnând „sărat”), de unde legătura profundă dintre sexualitate și hrană implicită în obiceiul de a se referi la obiectele provocatoare ale dorinței drept „sărat” sau „sassy” (ambele derivații ale lui sal). Așadar, cele mai stimulatoare arome – cele mai sărate, cele care ne fac să salivam – sunt cele mai ușor însușite pentru a ne exprima dorința.

Etimologia antică a Afroditei ca „născută în saramură” (de la aphros, „spumă de mare”) este adânc scufundată nu numai în dorință, ci și în dușmănie, impulsurile gemene pe care Empedocles le-a numit „Dragoste și ceartă” (Philotēs kai Neikos). Afrodita se naște din patricidul primordial (și poate o crimă pasională). Teogonia lui Hesiod ne spune cum zeița Gaia (Pământul), destinatara involuntară a poftelor lui Ouranos (Raiul), îi incită pe copiii născuți din această unire împotriva tatălui lor urât. Nu fără implicații oedipiene, Cronos se ridică pe ascuns împotriva progenitorului său și, cu o secera de cremene zimțată, taie organele genitale ale tatălui său: Și, de îndată ce a tăiat mădularele cu cremene și le-a aruncat de pe pământ în marea înăbușită, ele au fost purtate mult timp pe mare și o spumă albă (aphros) s-a întins în jurul cărnii nemuritoare și dinn ea a crescut o fecioară. […] Zeii și oamenii o numesc Afrodita zeița născută din spumă […] pentru că ea a crescut din mijlocul spumei.  

După cum se va vedea, aceste două impulsuri primordiale se dovedesc esențiale pentru funcția alchimică a sării care este întâlnită la Schwaller – determinantul tuturor afinităților și aversiunilor. Iar dacă Afrodita este legată de aspectul care provoacă dorința sării, nu va fi nicio surpriză să descoperim că omologul ei final a fost asociat cu exact opusul: război și ceartă. După cum se cunoaşte, Afrodita este asociată cu Ares printre greci (cum este Venus cu Marte la romani), dar originile cultului ei sunt strâns legate de originile antice din Orientul Apropiat; mai mult, în întruparea ei feniciană (Astarte), ea întruchipează nu numai erosul și sexualitatea, ci şi războiul și cearta. Probabil din cauza acestor trăsături, textele egiptene de la începutul dinastiei a XVIII-a au considerat de cuviință să o asocieze cu propriul lor zeu transgresor neîmblânzit, Seth-Typhon - o divinitate care, la fel ca Afrodita, a fost asociată în mod specific cu sarea de mare și spuma de mare (aphros).

„Marea”, scrie Heraclit, „este apa cea mai pură și cea mai poluată; pentru pești este de băut, dar pentru bărbați este de nebăut și dăunătoare”. Pentru egipteni, orice legat de mare era, în general, evaluat negativ. Sarea de mare în special era considerată impură, „spuma” sau „spuma” lui Typhon (ἀφρος τυφωνις, aphros typhōnis). Plutarh explică acest lucru prin faptul că apele pure ale Nilului curg de la izvor și se varsă în Mediterana sărată şi de negustat. Acest fenomen natural capătă ramificații cosmologice, datorită originii sudice a apelor nilotice dătătoare de viață, sudul a devenit direcția asociată cu sursa generatoare a întregii existențe; nordul, pe de altă parte, culminând cu delta Nilului, unde râul este înghițit de mare, era privit ca tărâmul în care apele pure, vii, erau anihilate de apele impure și sărate.

Comentarii ale lui Plutarh: “Din acest motiv preoții se țin departe de mare și numesc sarea „spuma lui Typhon”, iar unul dintre lucrurile care le sunt interzise este să pună sare pe masă; de asemenea, nu vorbesc cu piloții; pentru că acești oameni folosesc marea și își câștigă traiul din mare […] Acesta este motivul pentru care evită peștele.”  

În timp ce sarea de mare a fost evitată, sarea sub formă de rocă era considerată destul de pură: preoții egipteni erau cunoscuți că accesau minele de sare gemă din deșertul Oaza Siwa. Arrian, istoricul secolului al III-lea î.Hr., remarcă: “În acest raion există săruri naturale, care se obțin prin săpătură; unele dintre aceste săruri sunt luate de preoții lui Amon ducându-le în Egipt. Căci ori de câte ori merg spre Egipt, ei împachetează sare în coșuri țesute din frunze de palmier și le iau ca dar regelui sau altcuiva. Atât egiptenii, cât și alții care sunt stricţi în privința respectării cerinţelor religioase, folosesc această sarea în sacrificiile lor ca fiind mai pură decât sărurile de mare.”   

Precum comparaţia dintre deșertul roșu arid și solul fertil nilotic, marea saramură a fost pusă în contrast cu apele proaspete ale Nilului pentru a opune străinul cu familiarul, impurul cu purul și, în cele din urmă, Sethianul cu Osirianul. La fel, sarea de mare și sarea gemă.

Implicațiile mai profunde ale naturii tifoniene a apei de mare apar în papirusurile magice grecești, unde zeitatea egipteană Seth-Typhon care preia multe dintre epitetele atribuite în mod obișnuit de greci lui Poseidon: „mișcător al mărilor, a marii adâncimi”; „cazan de valuri”;, etc. — toate indicând puterile vaste și distructive care derivă din adâncurile primordiale ale oceanului. Această putere trebuie înțeleasă ca potența care stă la baza materiei magice prescrisă în invocațiile lui Seth-Typhon, unde, printre altele, se găsește prezența scoicilor sau a apei de mare în ritualurile Typhoniane.. Rolul lui Typhon în astfel de vrăji este clar, el este invocat pentru a produce o afinitate atât de puternică încât persoana asupra căreia se folosește această magie erotică va suferi pedepse psihofizice

Interesant este că substanța de bază pentru Seth-Typhon a fost fierul, metalul cel mai drastic corupt de sare. Mai mult decât atât, fierul și apa sărată sunt constituenții primari ai sângelui uman, o recapitulare microcosmică a oceanului sărat primordial (concepută mitologic: apele cosmogonice; concepute evolutiv: originea marină a speciilor). Sângele este simbolul prin excelență al pasiunii intense, iar cei doi poli ai săi sunt dragostea și războiul, fapt care explică cu exactitate funcțiile copleșitoare ale lui Seth-Typhon în papirusurile magice: eros și dușmănie. Din nou, nu este surprinzător faptul că atracția sexuală intensă (dorință, afinitate, unire) și ura intensă (repulsie, aversiune, separare) evocă principiile lui Empedocle de „dragoste și ceartă” – funcțiile care guvernează unificarea și separarea celor patru elemente. Legătura lui Seth cu roșeața, sângele, erosul, războiul și altele asemenea echivalează cu tot ceea ce înțelepții indieni au plasat în categoria rajas, pasiunile excitate, care, după cum s-a văzut, sunt asociate cu puterea stimulatoare a sării.  Aceeași energie divină a alimentat și a format funcțiile zeilor de război greci și romani, Ares și Marte, ambii iau asocierea cu fierul la scara metalelor planetare, așa cum a făcut Seth-Typhon printre egipteni.

Seth nu este legat doar de sare, ci și de puterea coapsei taurului, instrumentul prin care zeii sunt uciși și revigorați în mod ritual. Aici legătura lui Seth cu puterea coapsei sugerează rolul esențial jucat de acest zeu în procesul alchimic prin excelență al morții și renașterii, al uciderii și al hrănirii. Această temă va fi reiterată de mai multe ori pe parcursul acestui studiu și trebuie subliniat că orice deliberări asupra acestui mit sunt destinate ca atâtea „amestecături” istorice și fenomenologice în jurul rezonanțelor profunde generate de accentul pus de de Lubicz asupra rolului. a sării femurale fixe în palingeneză.

INTRE ACID SI ALCALIN

În Evul Mediu sensul termenului „sare” a fost extins pentru a include substanțe despre care se vedea că seamănă cu sarea obișnuită (de exemplu în aspect, solubilitate și așa mai departe). [Din punct de vedere chimic, o sare este o reacție de neutralizare între un acid și o bază. Cei doi au o afinitate naturală unul pentru celălalt, unul căutând să câștige un electron (acidul), celălalt căutând să-și piardă unul (baza). Când se întâmplă acest lucru produsul este o sare. Pot fi date definiții chimice mai complexe ale sării, cea avansată de Guillaume Francois Rouelle în 1744, permite să percepem principiile mai largi care i-au motivat pe alchimiști să aleagă sarea ca imagine minerală a interacțiunii sulfului și mercurului. (cinabru, HgS, o sare în sens chimic formată din sulf și mercur).

După cum subliniază Mark Kurlansky: „S-a dovedit că sarea a fost odată un microcosmos pentru unul dintre cele mai vechi concepte despre natură și ordinea universului. Începând din secolul al IV-lea î.Hr. cu credința chineză în forțele yin și yang, până la majoritatea religiilor lumii, până la știința modernă, la principiile de bază ale gătitului, a existat întotdeauna credința că două forțe opuse își găsesc desăvârșirea - una primind o parte lipsă iar celălaltă aruncând una în plus. O sare este un lucru mic, dar perfect.

O definiție chimică specifică faptul că o sare este un compus ionic neutru din punct de vedere electric. Aici predomină același principiu al echilibrului perfect între energiile opuse. Ionii sunt atomi sau molecule a căror sarcină electrică netă este fie pozitivă, fie negativă: fie protonii domină pentru a produce un ion cu sarcină electrică pozitivă (un anion, din greacă ana-, „sus”), fie electronii domină pentru a produce un ion cu o sarcină electrică negativă (un cation, din greacă kata-, „jos”). Când anionii și cationii se leagă pentru a forma un compus ionic ale cărui sarcini electrice sunt în echilibru se neutralizează și rezultatul se numește sare.

Definiția chimică deschide concepția despre sare dincolo de cea a simplei clorură de sodiu. Din punct de vedere chimic, oxizii colorați și alte reacții ale metalelor - de o importanță deosebită pentru percepția alchimică - sunt adesea săruri (metalul însuși luând rolul de bază; oxigenul acidului). Din punct de vedere alchimic, sau cel puțin protochimic deoarece reacțiile metalelor erau colorate, acestea erau semnificanți importanți ai naturii metalului, adesea văzute ca un indice al spiritului sau tincturii sale (ios, „tinctură, violet/violet”). Cele șapte metale planetare erau adesea reprezentate prin sărurile sau oxizii lor colorați - de ex. plumbul este alb, fierul roșu (rugină), cuprul este albastru/verde, argintul este negru. Aurul rămâne pur (nu reacționează), dar tinctura sa a fost identificată cu purpuriu regal (văzut în culoarea roșu-violet a aurului coloidal, a sărurilor de aur, a sticlei rubin etc.)

SARE ÎN ALCHIMIE ÎNAINTE DE PARACELSUS

Deși sfera alchimiei era mult mai largă decât simpla proto-chimie, procesele chimice și tehnice au fost incontestabil parte integrantă a savoir-fare-ului alchimiștilor. Ca atare, nu este surprinzător să găsești săruri de diferite feluri care figurează în cele mai vechi straturi ale scrierilor alchimice, din Est și Vest. În textele grecești „proto-chimice”, pe care Marcellin Berthelot le-a reunit sub rubrica alchimiei, mai multe săruri diferite sunt evidenţiate și enumerate în registre alături de listele de metale planetare și alte minerale semnificative din punct de vedere chimic. Pe lângă sare (halas) se găsește sare comună (halas koinon) și sal ammoniak (halas amoniakon). ​​

Totuși, mai importantă este prefigurarea semnificativă a relației tria prima și tetrastoicheia (patru elemente) care se găsește la Olympiodorus (sfârșitul secolului al V-lea d.Hr.). Olympiodorus înfățișează un șarpe ouroboric la care se adaugă câteva nuanțe simbolice importante. Pe lângă simbolismul henadic (unitar) obișnuit al acestui motiv antic, textul etalează șarpele cu patru picioare și trei urechi. Glosele imaginii ne informează că „cele patru picioare sunt tetrasōmia” (cele patru corpuri elementare), în timp ce cele trei urechi sunt „spirite volatile” (aithalai). După cum se va vedea în concluzia acestui studiu, această relație de unitate cu dualitate, dualitate cu trinitate și trinitate cuaternar este esențială pentru fizica ermetică pe care Schwaller ar încerca să o transmită în termenii unei Farbenlehre alchimice (cf. tetraktys pitagoreică).

 

 

Ouroboros, Paris MS. 2327 fol. 196. Un șarpe (ophis), două naturi sau otrăvuri (iōn: fix și volatil); trei urechi (cele trei spirite volatile); patru picioare (tetrasōma: cele patru corpuri sau elemente).

Cele patru corpuri elementare au fost interpretate ca plumb, cupru, staniu și fier, (Pb, Cu, Sn, Fe) reprezentând cele 4 planete Saturn, Venus, Jupiter şi Marte, iar cei trei vapori sublimați au fost identificați cu sulf, mercur și arsen (S, Hg, As). Deși sarea nu este inclusă în această descriere, ceea ce este semnificativ este că aici se găsește cadrul exact în care sarea va fi mai târziu situată ca unul dintre cele trei principii (tria prima: sulf, mercur, sare) alături de cele patru elemente empedoclean (tetrastoicheia: foc, aer, apă, pământ); aici se poate vedea că sarea înlocuiește arseniul datorită relației sale mai integrale cu sulful și mercurul sub formă de cinabru (sulfură de mercur, HgS): sarea de mercur și sulf.

În ceea ce privește nuanțele metafizice și cosmologice ale simbolismului, se poate observa că cele trei urechi sunt în afara cercului, în timp ce cele patru picioare sunt înăuntru, fapt care concordă cu viziunea trinității ca fiind creatoare și, prin urmare, în afara creației, iar cele patru elemente, fiind create, sunt circumscrise în interior (cf. distincției în neoplatonism între forțele hipercosmice și encosmice sau în teologia ortodoxă răsăriteană între energiile necreate și create). Relația distinctă a sării cu corpul și elementele poate explica semnul de cruce pe care îl ia în manuscrisele grecești.

 Semne pentru sare, coloana a doua, rândurile 15-20. Marcellin Berthelot, Introduction à l’étude de la chimie des anciens et du moyen âge I, 108.

În alchimia arabă, sarea figurează cel mai proeminent într-un text alchimic care a devenit influent în Occident prin traducerea sa în latină: Cartea Alumilor și a Sărurilor (în arabă: “al qawl fīl 'l-milh” – “o tradiţie despre sare”; în latină: “Liber de aluminibus et salibus”). Acest text pare a fi un manual practic care descrie diferite substanțe și operațiuni, cum ar fi alaunul (este un tip de sare dublă, fiind un sulfat dublu al unui metal monovalent şi al unui metal trivalent), diferitele tipuri de sare (inclusiv utilizarea sărurilor alcaline și amoniacale), prepararea arsenicului pentru uz de laborator, combinarea arsenicului și a sulfului, precum și caracteristicile argintului, staniului, plumbului, fierului, cuprului și sticlei.

Contrar obiceiului multor savanți ai alchimiei de a atribui teoria sulf-mercur-sare lui Paracelsus, triada a apărut de fapt ca un motiv alchimic înainte de Paracelsus. După cum ne informează atât Eberly, cât și Haage, Abu Bakr Muhammad Zakariyya Ar-Razi (m. 925) a fost cel care a adăugat al treilea principiu al sării principiilor alchimice primordiale (sulf și mercur) moștenite din antichitatea greacă (implicit în teoria exhalării metalogenezei) și deja existentă în sistemul lui Jabir. Aceasta și tradițiile înrudite trebuie recunoscute ca precursori clari ai concepției lui Paracelsus despre tria prima.

Comentariul lui Eberly: Razi avea un laborator extrem de bine echipat și urma toate elementele esențiale ale sistemelor lui Jabir. În special, într-un domeniu, el a extins teoria lui Jabir. Razi a adăugat un al treilea principiu, reprezentând filozofic Spiritul [Sulful] ca Suflet și Mercur ca Minte, adăugând Sarea ca principiu al cristalizării sau al corpului.

[…] Descrierile lui Razi ale proceselor alchimice au fost studiate îndeaproape și puse în practică de către alchimiștii europeni de mai târziu, inclusiv Nicolas Flamel și Paracelsus. 

În cele mai timpurii forme ale textelor ermetice medievale, cum ar fi Turba Philosophorum și Rosarium Philosophorum, deja i se acordă sării o abundență de semnificații alchimice.  În Turba, apa sărată și apa de mare sunt sinonime pentru aqua permanens. În Rosarium, Senior ne spune că mercurius este făcut din sare: „Mai întâi vine cenușa, apoi vine sarea și din acea sare prin diverse operațiuni Mercurul Filosofilor”. Arnaldus de Villanova (1235?-1313) dezvăluie că „Cine are sarea care poate fi topită și uleiul care nu poate fi ars, să-L laude pe Dumnezeu”. (Ideea de sare în legătură cu un ulei care nu poate fi ars se va vedea că persistă în textele alchimice ale lui de Lubicz). Sarea este atât „rădăcina artei”, cât și „săpunul înțelepților” (sapo sapientum) și este descrisă ca fiind „amară” (sal amarum).  Poate cea mai interesantă semnificație din Rosarium, în lumina rolului pe care sarea l-ar avea ca pivot al morții și al revigorării, este descrierea sării ca „cheia care se închide și se deschide”.  

Aici începem să întâlnim aceeași dualitate de funcție care-i conferă sării ambiguitate. Cu toate acestea, identificarea sa cu funcția de cheie (clavis) ajută considerabil la conceperea sării cu mai multă claritate. Gloria Mundi avea să dezvăluie mai târziu că sarea „devine impură și pură de la sine, se dizolvă și se coagulează sau, după cum spun înțelepții, se blochează și se deblochează”.  Aici apare o funcție căreia îi va fi acordată mai târziu sării, în tradițiile ce apar la Schwaller. Poate cea mai concisă rezumare, în raport cu ideea de sare ca pivot al morții și al palingenezei, este remarca lui Johan Christoph Steeb că “sal sit ultimum in corruptione, sed & primum in generatione” - „sarea este ultima în corupție, dar și prima din generaţie”.

SAREA FILOZOFALĂ

În afară de sarea obișnuită de masă sau de orice altă sare pur chimică,  alchimiștii medievali se referă la „Sarea filosofilor” sau „Sarea înțelepților” (Sal Sapientie). Un lucru care distinge în ceea ce este adesea desemnat ca „Sarea noastră” – adică „sare filozofică” – din sărurile chimice comune este faptul că posedă capacitatea de a conserva nu plantele, ci metalele.

Basil Valentine, în Cheia IV a lui Zwölf Schlüssel, afirmă: “Așa cum sarea este marele păstrător al tuturor lucrurilor și le protejează de putrefacție, tot așa este și sarea magistriei noastre o protectoare a metalelor de anihilare și corupție. Dacă balsamul lor - spiritul lor salin întruchipat (eingeleibter Salz-Geist) - ar muri, ofilindu-se ca un corp care nu mai este rodnic şi piere, atunci spiritul metalelor va pleca, lăsând prin moartea naturală un gol, o coajă moartă din care nicio viață nu se mai poate ridica.   

Încă o dată, prin natura sa duală – păstrarea și coruperea – o ambivalență fundamentală aderă la realitatea întruchipată în sare. Și totuși, cheia sării rezidă, în cele din urmă, în funcția sa de integrare. Clavisul este cel care leagă și dezleagă, păstrează și corupe. El însuși nu trece prin procesul pe care îl pune în aplicare, îl întruchipează sau îl dezincarnează. Cu toate acestea, este important, așa cum învațăm de la Schwaller, sarea acționează ca „memoria” minerală permanentă a acestui proces etern de generare și corupție.

Poate cea mai interesantă și influentă sinteză a ideilor ezoterice teologice și cosmologice despre sare sunt cele care se cristalizează în tradiția lui Jacob Boehme, unde sarea apare ca un integrum spiritual-material central al unei teosofii trinitare. Aici se învață că sarea pământească sau materială recapitulează o potență cerească numită de Boehme salliter; această sare cerească este o forță explozivă de lumină și foc asemănătoare cu praful de pușcă (sal-nitre, cf. „fulgerul terestră” al lui Paracelsus). Pentru Boehme, această sare cerească și pământească sunt indicate de cele două „jumătăți” ale simbolului sării convenționale, care seamănă cu două emisfere, una întoarsă peste cealaltă (una „dând” și cealaltă „primind”).

Aceste teorii ating o adâncime magnifică de exprimare în Opus Mago-Cabbalisticum et Theosophicum (1721) al lui Georg von Welling. Welling (1655–1727), un alchimist pentru care cărțile de teologie și natură erau complementare, a lucrat ca director de minerit în orașul Baden-Durlach (o funcție care i-a permis să-și exploreze cunoștințele vaste și pasiunea atât pentru aspecte practice cât și misterele geologiei). Monumentalul său Opus Mago-Cabbalisticum explorează modul în care relația bogată dintre sare și foc/aer/sulf, pe de o parte, și apă/pământ/mercur, pe de altă parte, este jucată în toate complexitățile sale pentru a transmite dinamica misterioasă a apei-foc, conjunctură întruchipată în sare cerească și pământească (Welling folosește termenul ebraic pentru cer, schemajim - literalmente, „apă de foc” - alături de triunghiurile alchimice suprapuse de foc și apă pentru a forma Steaua lui David). În capitolele sale inițiale, Welling descrie simbolul comun al sării ca fiind o figură „cubică” și figura unui „corp pământesc”: „forma sa este diafană sau transparentă, ca sticla”; este „maleabil și fluid și toate corpurile îl pătrund cu ușurință”. „Gustul său este acru sau acid și puțin astringent”; este de „natura și caracterul conservant”; în plus, este „răcitoare” și totuși „în interiorul său există un foc natural sau autentic”. 

După cum a demonstrat Magee, influențele ermetice în general, și ideile paracelsiene și boehmiene în special, au alimentat și au informat munca lui G. W. F. Hegel. „Conform unei opinii antice și generale”, scrie Hegel, „fiecare corp este format din patru elemente. În vremuri mai recente, Paracelsus le-a considerat ca fiind compuse din mercur sau fluiditate, sulf sau ulei și sare, pe care Jacob Böhme le-a numit marea triadă”. La aceasta, Hegel adaugă: „Nu trebuie trecut cu vederea […] că în esența lor ele conțin și exprimă determinările Conceptului”. Potrivit lui Magee, această admitere este semnificativă, deoarece Hegel spune că „dacă limbajul alchimic al lui Paracelsus, Böhme și alții este considerat într-un mod nonliteral, conținutul său interior este, în esență, identic cu sistemul său” (adică, „determinări ale Conceptului”).

Interesant este că, în ciuda influenței cunoscute a lui Boehme asupra filosofilor academicieni, cum ar fi Schelling și Hegel, Zarathustra lui Nietzsche este cea care iese din tradiția academică germană modernă, cu cele mai puternice perspective asupra fenomenului sării. În mod curios, deși nu are legături aparente cu discursul ezoteric sau alchimic, Zarathustra, în ansamblu, este totuși pătruns de o ambianță hermetică pronunțată; oarecum, remarcile lui Nietzsche despre sare pătrund chiar în inima misterului ei. La sfârșitul cărții a treia, Zarathustra nu numai că vorbește despre sare ca fiind contrarii obligatorii, ci leagă acest lucru și de o dorință de eternitate care nu poate fi satisfăcută prin simpla procreare: “Dacă am băut vreodată o cantitate plină din acel vas de mirodenii spumos, în care toate lucrurile sunt bine amestecate. Dacă vreodată mâna mea a fuzionat cel mai apropiat cu cel mai îndepărtat, focul cu spiritul, dorința de suferință și cel mai rău cu cel mai bun. Dacă eu însumi aș fi un grăunte din acea sare răscumpărătoare care face toate lucrurile din vas bine amestecate: — căci există o sare care leagă binele de rău; căci chiar și cel mai rău este demn să fie un condiment pentru spumarea finală excesivă - O, cum să nu fiu urât în eternitate  datorită inelului conjugal al inelelor — inelul recurenței!

N-am găsit niciodată femeia de la care mi-am dorit copii, căci aceasta ar fi femeia pe care o iubesc: căci te iubesc, O Eternitate!

Căci te iubesc, veșnicie!

Sarea ca joncțiune răscumpărătoare a contrariilor este încadrată de Nietzsche în termeni care evocă temele moralității autonome exprimate în Jenseits von Gut und Bösen. Mai adâncă este însă legătura surprinzătoare pe care Nietzsche o face între sare și o dorință de eternitate care nu poate fi împlinită prin procreare; aici se recunoaște nu numai „calea părinților” indo-european versus „calea zeilor”, ci și cele două căi în alchimie cunoscute sub numele de la voie humide și la voie sèche – calea umedă și cea uscată. Nietzsche atinge direct miezul operei umane. Continuitatea genetică, adică continuitatea și prin specie, nu satisface dorința sufletului de eternitate; doar dorința care este fixată în sare, adânc în oase, are capacitatea de a supraviețui generației biologice și corupției. Dragostea lui Nietzsche pentru eternitate exprimă aceeași realitate pe care Schwaller a articulat-o în ceea ce privește nucleul salin din femur: calea eternității, a palingenezei și a învierii, nu depinde de cromozomi, ci de o sare minerală fixă.

SARE ŞI FOCUL PĂMÂNTULUI

Printre diferitele perspective care au fost cercetate asupra naturii și principiilor inerente sării este probabil afirmația lui Pitagora - „sarea se naște din sursele cele mai pure, soarele și marea” – cea care ține cel mai direct de sensul mai profund al fenomenologiei ermetice a lui Schwaller.

Sarea pentru Schwaller a fost plasată într-o relație septenală cuprinzând tria prima și cele patru elemente. Elemental, sarea a fost situată de Schwaller la sfârșitul unei progresii care începe cu foc și aer și se termină cu apă și pământ. Focul și aerul formează o triadă cu sulful, aerul și apa formează o triadă cu mercurul; apa si pământul formeaza o triadă cu sarea. Dar, totodată, sarea alătură sfârșitul acestei progresii la un nou început, la un nou foc/sulf, exact așa cum octava recapitulează tonul primordial în armonie muzicală. Pentru Schwaller, tocmai această „junctură dintre abstract și concret” (foc și pământ) a fost identificată cu formarea pietrei filosofale (sau cel puțin cheia pentru formarea pietrei filosofale).

Corporificarea spirituală şi corpul învierii

Lucrul care este semănat este pieritor, dar ceea ce este ridicat este nepieritor. Lucrul care este semănat este disprețuitor, dar ceea ce este ridicat este glorios. Lucrul care este semănat este slab, dar ceea ce este ridicat este puternic. Când este semănat, întruchipează sufletul (psihicul), când este ridicat întruchipează spiritul (pneuma).

I corinteni 15:42-44

După ce am cercetat simbolismul ambivalent, dar în cele din urmă integrator al sării, suntem acum în măsură să înțelegem aplicarea ermetică a acestui principiu la scopurile alchimiei hieratice: transmutarea corpului fizic într-un corp nemuritor de înviere, un act de concepție spirituală în care trupul este spiritualizat și spiritul încorporat. Valențele mai profunde ale alchimiei se desfășoară ca un proces atât material, cât și spiritual și devin inteligibile ca formă de apoteoză și demiurgie teurgică. După cum arată clar cuvintele teurgistului sirian din secolul al VI-lea, Iamblichus, natura anagogică a energiilor divine (theon ergon) apare ca centrală în metafizica percepției: “Prezența zeilor ne oferă sănătatea trupului, virtutea sufletului și puritatea minții. Pe scurt, ridică totul în noi la principiul său potrivit. Anihilează ceea ce este rece și distructiv în noi, ne crește căldura și o face să devină mai puternică și mai dominantă. Face totul în suflet în consonanță cu noi [minte, conștiință]; face ca o lumină să strălucească cu o armonie inteligibilă și dezvăluie necorporalul ca corporal ochilor sufletului prin intermediul ochilor corpului.”  

Ideea sării alchimice fixe își găsește cei mai semnificativi strămoși în conceptul de corpus resurrectionis. În această privință, Schwaller este unul dintre puținii alchimiști moderni (occidentali) care posedă ceea ce Corbin, cu referire la Jaldakī, a numit o „conștiință foarte lucidă a finalității spirituale și a simțului ezoteric al operațiunii alchimice realizate pe baza sensibilă. Specie'. Această finalitate spirituală, în sfera metafizică a teozofiei islamice iluminaționiste, nu este mai mică decât crearea unui corp de înviere (corpus resurrectionis). În alchimia lui Schwaller se vede foarte clar că toate intensificările făcute asupra speciilor materiale au loc printr-o inscripție pe nucleul indestructibil al entității (alchimic, o sare minerală), deoarece acest nucleu este fundamentul corpului, cu cât experimentează mai multe intensificări, cu atât corpul său esențial (primordial, dar și viitor) se va apropia de echilibrul perfect al unui vehicul fizic indestructibil (și paradoxal, necorporal) până când se ajunge la punctul în care, în cele din urmă, conștiința luminoasă însăși devine propriul ei corp perfect. Astfel, abstractul și concretul, volatilul și fixul sunt în cele din urmă unite printr-un proces de intensificare înregistrat permanent în aspectul incoruptibil al ființei – sarea din oase sau cenușă (cf. Ebraica luz sau os sacrum).

Care este natura acestui corp spiritual? Într-o remarcă a sfântului Grigorie Sinaitul, corpul spiritual este echivalat cu procesul de theōsis (îndumnezeire) și devine astfel supus unei interpretări teurgice: “Trupul nestricăcios va fi pământesc, dar fără umezeală și grosolănie, fiind schimbat în mod nespus din animat în spiritual, astfel încât va fi atât din praf, cât și din ceresc. Așa cum a fost creat la început, tot așa va apărea, pentru a fi conform cu chipul fiului omului prin participarea deplină la îndumnezeire.”

Materia corpului spiritual este în mod clar nonduală („atât din praf, cât și din ceruri”). Robert Avens, într-o prefață la o discuție despre contribuțiile lui Corbin și Swedenborg la înțelegerea corpului spiritual, ajută la situarea semnificației mai profunde care ține de „materia” trupului învierii: “Pare clar, așadar, că orice ar fi vrut să spună Pavel prin expresia „corp spiritual”, el nu a vrut să spună că trupurile înviate erau identice numeric cu trupurile pământești – o viziune care a fost susținută de majoritatea scriitorilor pentru biserica occidentală sau latină. Întrebarea crucială în toate speculațiile de acest fel are de-a face cu modul în care Pavel tratează „materia”. Suntem în mod natural perplexi cu noțiunea de corp care este compus dintr-un alt material decât materia fizică. Probabil cel mai bun lucru care se poate spune în acest sens este că Pavel a ales o cale de mijloc între, pe de o parte, o doctrină grosolan materialistă a învierii fizice (reanimarea unui cadavru) și, pe de altă parte, o doctrină dualistă a eliberarea sufletului de trup.

Astfel, corpul învierii, ca și sarea alchimică, formează o legătură paradoxală între transcendență și concreție, metafizică și fizică, spirit și corp. În timp ce teologii ortodocși precum Serafim Rose se bazează pe acesta și alte pasaje pentru a sublinia doctrina patristică conform căreia trupul lui Adam, trupul la care cineva se va întoarce în înviere, a fost (și este) diferit de corpul actual, coruptibil, natura supremă. „Matera” trupului învierii trebuie să rămână un mister. În această privință, remarcile lui Grigore de Nyssa, dintr-un tratat intitulat „Despre suflet și înviere” ar putea fi considerate finale: “Adevărata explicație a tuturor acestor întrebări este depozitată în comorile înțelepciunii și nu va ieși la lumină decât în ​​momentul în care vom fi învățați misterul învierii prin realitatea ei. […] pentru a o cuprinde într-o definiție, vom spune că învierea este „reconstituirea naturii noastre în forma ei originară”.

Forma originală la care se referă este, desigur, adamică, adică corp adamantin, cu paralela evidentă cu corpul indo-tibetan vajra (diamant). După cum subliniază Rose, singurul lucru cert este că trupul învierii va fi diferit de forma sa actuală, adică coruptibilă. În ceea ce privește chestiunea dacă este „spirit” sau „materie”, sau o stare nonduală care le îmbrățișează, dar le înlocuiește pe ambele (după mundus imaginalis al lui Corbin, care spiritualizează corpurile și întruchipează spiritul) este poate cel mai bine să rămânem apofatici.

Totuși, după cum notează CFD Moule, relația oarecum ambiguă dintre corpurile muritoare și cele incoruptibile ar putea foarte bine să fie inerentă faptului că transmutarea între ele a fost posibilă, pentru Moule, teologia paulină a învierii a fost „poate cu totul nouă și derivată direct din experiența sa despre Hristos. — și anume, acea materie trebuie folosită, dar transformată în procesul de predare ascultătoare în fața voinței lui Dumnezeu”. „Materia nu este iluzorie”, continuă Moule, ea „nu trebuie să fie ocolită și să se scape de ea, și nici nu e tocmai destinată să fie anihilata […] mai degrabă, materia trebuie să fie transformată în ceea ce o transcende”. Aceste observații abordează esența operei alchimice (nonduale) într-un mod care confirmă ceea ce se poate numi sensul ei teurgic și poate chiar tantric în măsura în care recunoaște și îmbrățișează corpul și materia ca vehicule sau fundații pentru eliberare. Pe scurt, macrocosmic și microcosmic, substanța materială devine vehicul și instrument spiritual.

Cum funcționează principiul sare în cazul procreației

În biologie marele mister este existența, în fiecare ființă vie, a albuminei sau a materiei albuminoide (proteice). Una dintre substanțele albuminoide este coagulabilă la căldură (albușul de ou este un tip), cealaltă nu. Tipul acestuia din urmă este substanța albuminoidă care poartă spermatozoizii. Spermatozoizii albuminoizi nu pot fi coagulabili deoarece transportă spermatozoizii care coagulează substanța albumonoidă din ovulul feminin. Imediat ce unul dintre spermatozoizi a intrat in ovul, acesta se coaguleaza la suprafata lui si impiedică orice pătrundere ulterioară - a avut loc fertilizarea. [Această impenetrabilitate nu este cauzată de fapt de un obstacol material, învelișul solid, ci de faptul că două polarități energetice egale se resping reciproc.] Așadar, spermatozoidul joacă rolul unui foc „coagulant vital”, precum focul comun, albumina. Este acțiunea unui foc masculin într-un mediu pasiv, rece, feminin. Există încă purtători materiali ai acestor energii, dar ei manifestă existența unei energii de aspect masculin activ și a uneia de aspect feminin pasiv. Focul obișnuit coagulează brusc albușul de ou, dar spermatozoidul îl coagulează ușor, determinându-l ca un embrion. Aceasta este o imagine care arată că virtualitatea seminței trece la efectul definit prin coagularea unei substanțe pasive, similar acțiunii unui lichid acid într-un lichid alcalin formând o sare definită.

Spermatozoidul, adică albumina masculină, este acid, joacă același rol la animale. Focul obișnuit nu este nici masculin, nici acid, dar este tipul de acțiune masculină și acidă.

Aceasta, precum și alte considerații, îl determină pe filosof să vorbească despre o activitate pozitivă, acidă, coagulantă, fără purtător material, și despre o substanță pasivă, negativă, alcalină, coagulabilă și fără caracter material. Din interacțiunea lor rezultă prima coagulare încă neprecizată, Unitatea ternară numită și „Cuvântul creator” deoarece Cuvântul, ca vorbire, semnifică doar Numele, adică definiția cuvântului, specificitatea lucrurilor” (trad. modificat).

Efectul asupra solului și asupra creierului a Principiului Sare

- Oligoterapie, micronutriţie.

- Reechilibrare durabilă şi profundă a solului (diateză14), efecte pe termen lung.

- Reconstrucţie biocatalitică a potenţialului mineral al organismului (Mg, Si, Zn, Co, Al, Cr, Cu, Ni, Mn, K, Ca, Na, Sr, Y, V etc.

Modalități de conștientizare a Principiului Sare

Este important de spus că Principiul Sare nu este bun sau rău, ci este un mijloc de experimentare care face posibilă adunarea, strângerea, aglutinarea, fixarea, ține corpul în forma lui.

Este interesant să ne angrenăm conștienti în experiențe clare, de stabilitate, de adunare a gandurilor, acțiuni care amplifică si purifică Principiul Sare.

Remedii homeopatice

Cele 12 săruri tisulare primare

Potrivit lui Schuessler, există 12 săruri tisulare principale. Practicanții susțin că fiecare tip de sare oferă diverse beneficii pentru a pune corpul în echilibru pentru o sănătate optimă.

Iată cele 12 săruri tisulare primare și beneficiile pe care se presupune că le oferă:

1. Calc Fluor

• intăreşte smalţul dintilor

• întărește oasele

• restabilește elasticitatea țesuturilor

• ajută hemoroizii

• ajută în durerea herniei

2. Calc Fosfor

• reface celulele

• vindecă fracturile

• ajută sistemul digestiv

3. Calc Sulf

• purifică sângele

• reduce infecţia

• tratează afecțiunile pielii, cum ar fi acneea

• previne durerile de gât şi răcelile

4. Fier Fosfor

• antiinflamator

• reduce febra

• accelerează vindecarea

• reduce sângerarea

5. Kali Mur

• purifică sângele

• tratează infecția

• reduce umflarea

• ajută digestia

6. Kali Fosfor

• susține sănătatea nervilor

• reduce anxietatea, iritabilitatea și oboseala

• ajută la memorie

• ameliorează durerile de cap

7. Kali Sulf

• vindecă mucoasa

• vindecă pielea

• echilibrează metabolismul

• vă condiţionează pancreasul

8. Magneziu Fosfor

• ameliorează crampele

• ameliorează durerea

• reduce spasmele

• ameliorează durerile de cap tensionate

9. Nat Mur

• echilibrează fluidele corporale

• reduce retenția de apă

• ajută digestia

• tratează eczemele

10. Nat Fosfor

• neutralizează aciditatea

• ameliorează răul de mare

• tratează artrita

• ajută digestia

11. Nat Sulf

• curata pancreasul

• curăță rinichii

• curata ficatul

• trateaza răceala şi gripa

12. Siliciu

• ajută pielea

• condiţionează ţesutul conjunctiv

• curăță sângele

• întăreşte părul şi unghiile

Despre homeopatie:

https://homeopathy-uk.org/homeopathy

Pentru ce tip de potenta se alege.

https://homeopathyplus.com/which-potency-should-i-choose/

Recomand sfatul unul medic homeopat pentru tratamente complexe şi de lungă durată.

Sa nu uităm că ele funcționează mult mai bine dacă le și potențăm cu energia, crezul nostru.

Remedii, mirosuri și energii planetare care ne ajută la Principiul Sare

Energii planetare

Energiile planetare sunt complexe şi le putem lega strict de un principiu alchimic, dar se poate spune că există anumite preponderente.

Se poate spune că energiile saturniene, uraniene şi neptuniene au o prepondrență a principiului sare. Aici putem asocia şi anumite zodii care au o preponderență a principiului sulf ( capricorn, taur, fecioară).

Mirosuri, gusturi și uleiuri esențiale

Mirosurile puternice rășinoase gen tămâi, mușchi de stejar.

Gustul sărat amplifică principiul sare în corp.

Enzimele în general amplifică principiul sare în corp.

 Produse Kigam pentru activarea Principiului Sare

Tamaie-Dark-Alhojari

copal auriu

tamaie - greem - alhojari

 Gratie si Putere!

Sha Hadhim!